Tinutul Reghinului


Capela Sfântul Gheorghe şi biserica Sfânta Maria, Reghin

de Dorin-Ioan Rus

În biserica evanghelică din Reghinul Săsesc, pe peretele de nord al corului, se găseşte o inscripţie, care duce la presupunerea, că această biserică, închinată Fecioarei Maria, a fost construită în anul 1330 în vremea plebanului Nicolae de către magistrul Thomas, din mijloace proprii. Este o biserică galerie, ca la Herina. Ambele biserici sunt dovezi târzii ale bisericilor private ale nobililor, general răspândite, care participau la liturghie din galeria  de vest, împreună cu familia. Biserica din Herina cu elementele sale romanice este mai veche, în timp ce biserica din Reghin, o bazilică gotică timpurie, aparţine stilului de trecere[1].

Dotarea luxoasă a bisericii din Herina, care a fost construită probabil de către un reprezentant al familiei Kacsis, nu i-a dat pace lui Tomaj, până ce Magistrul Thomas  nu a intrat printre fondatorii bisericii. Această construcţie poate fi considerată, fără îndoială, cel puţin din două puncte de vedere, ca un semn bun.

Odată se arată necesitatea construirii pentru numărul crescut de suflete a unei biserici cu posibilităţi mai mari de cuprindere decât cele patru capele, care, conform documentelor, se aflau la dispoziţie. Pe de altă parte, între senior şi colonişti trebuie să fi fost un raport între acceptabil şi foarte bun, dacă acesta s-a simţit obligat să construiască pentru mântuirea sufletului său şi a supuşilor săi o biserică mai mare din piatră, corespunzătoare pentru raporturile de atunci.

Din cele patru capele, închinate celor patru sfinţi ai târgului – Susanna (19 februarie), Pankratius (12 mai), Laurentiu (10 august) şi Severinus (23 octombrie) – care, conform tradiţiei au existat în acea perioadă în perioadele mai timpurii, nu a mai rămas nici o urmă[2]. Este de remarcat în mod deosebit faptul, că singura capelă care-şi găseşte menţionarea documentară, capela Sfântul Gheorghe, nu este pomenită. Ea a fost folosită încă la 1380[3], şi fundaţiile ei din piatră, care au fost acoperite odată cu pavarea pieţei centrale în 1851, erau „…late de trei stânjeni şi lungi de patru stânjeni, cu o absidă rotundă îndreptată spre NNE[4]. Friedrich Müller atribuie zidurile perioadei romanice[5].

Capela Sfântul Laurentius se afla probabil acolo unde seniorul Thomas şi-a construit biserica, şi probabil că în acea perioadă era părerea că biserica era închinată Sfântului Laurenţiu[6].  Această greşeală a fost îndreptată abia după incendiul bisericii din anul 1848, când, cu ocazia lucrărilor reparaţie, s-a eliberat inscripţia din cor, care înştiinţa că biserica a fost dedicată Sfintei Maria.

Dar Sfântul Laurenţiu nu a fost detronat fără alte eforturi. Numele sfântului a fost dat construcţiei care a fost realizată în jurul anului 1630 lângă nava de sud pentru lărgirea bisericii. Un relief pe zidul exterior al acestei construcţii îl reprezintă probabil pe Sfântul Laurenţiu, care şi-a găsit loc doar aici, la aşa numita „Capelă a Sfântului Laurenţiu”. Fosta capelă din Reghinul unguresc, din 1673 reformată, putea fi una din cele patru capele mai sus pomenite, al cărei sfânt, din păcate, nu-l cunoaştem. Capela a fost renovată complet în 1911, „… totuşi, este cunoscut, că ea era iniţial o construcţie cu o singură navă cu absidă dreaptă. Astăzi încă (1968) se mai vede încă o cruce romanică pe peretele de sud păstrat în parte[7].

În aşezările săseşti ale pământului nobiliar, comunitatea de colonişti era constructor, atât a capelelor cât şi a bisericilor.

În Reghin era altfel. Patronii capelei aparţineau comunităţii de colonişti, care, la vremea sa, fusese aşezată pe pământ regal. Remiterea acestui pământ regal în 1228[8], a supus Reghinul şi zona înconjurătoare uni senior, care îşi exercita patronatul în propria sa biserică. Acest fapt arată că, la începutul secolului al XIV-lea, drepturile coloniştilor erau deja atât de bine închegate, încât seniorul nu putea construi fără nimic altceva în piaţa principală a aşezării, aşezată central, fără a răni drepturile locuitorilor. La sfârşitul secolului al XIV-lea, situaţia era deja complet alta, cum se poate observa mai jos. Despre raporturile dintre senior şi colonişti şi  invers, nu ştim nimic sigur.  Erau coloniştii încă în posesia drepturilor şi libertăţilor pe care le-au avut părinţii lor, când au construit  sistemul de apărare pe valea superioară a Mureşului? Sau a produs schimbări remiterea pământului către familia Tomaj şi Kacsics? cc s-a străduit în lucrarea sa de istorie a Reghinului, de a clarifica aceste importante probleme, şi a ajuns la rezultatul următor:

„… că oaspeţii germani ai zonei Reghinului erau în posesia deplină a libertăţilor şi după diploma de danie din 1228, aşa cum o prevede dreptul general ungar asupra coloniştilor, pentru oaspeţi, în baza dreptului lor strămoşesc din patria lor.  Dezvoltarea spre dependenţă a vechilor „oaspeţi” , care nu au putut atinge autonomia pe care au câştigat-o cele 7+2 scaune, Ţara Bârsei şi a Năsăudului, deoarece trăiau pe pământ seniorial,  s-a impus poate spre sfârşitul secolului al XIII-lea, sau în secolul al XIV-lea”[9].

Toate documentele”, scria Rösler, „care au rămas, care demonstrează libertăţile şi privilegiile Batoşului, Dedradului, Reghinului, Petelii şi Tecii”, vorbesc vorbeşte de drepturi, acre din cele mai vechi timpuri erau datini şi obiceiuri[10]. Fără îndoială, că şi celelalte comunităţi ale ţării Reghinului se bucurau de aceste privilegii, care, fireşte că au dispărut mult mai repede decât era cazul la comunităţile mai mari.

Poate fi presupus, că comunităţile germane au aflat diminuări juridice, care avură urmări tot mai grele în perioada care a urmat, până ce, fireşte, în locul lor izolat, căzu în iobăgie, fără reticenţe, în secolul al XIV-lea cu toţi ceilalţi ţărani liberi ai ţării[11].

Totuşi, şi micile comunităţi şi-au păstrat o anumită libertate de-a lungul secolelor, pe care episcopul G.D. Teutsch o descrie astfel:

Şi aceste comunităţi de adevărată diaspora… şi-au putut păstra germanitatea, este nu mai puţin însemnat şi indică semnificativ spre acele rădăcini care sunt şcoala şi biserica, din care ele şi-au tras seva în  mod esenţial. La aceasta s-a adăugat fireşte în fiecare comunitate o bucată de autoadministraţie, şi de drept privilegiat, aici mai mică, acolo mai mare, care, deşi au fost întrerupte deseori de atacuri izolate, cel puţin nu au fost surghiunite de către stat. Astfel, la Uila, pentru a nu indica Teaca, Reghinul sau Batoşul, pricinile obişnuite le judecau sfatul bătrânilor comunităţii (judex et comunitatis pagi=judele comunităţii rurale), iar apelurile nu mergeau la comitat, ci la ‚bărbaţi străini’, care sunt doi judecători aleşi din comunităţile vecine. Astfel, s-a dezvoltat în ei orgoliul şi în înţelepciunea de viaţă, care găsi şi cu „domnii” străini căile potrivite. ???? Şi astfel şi-au păstrat şi salvat atunci acele comunităţi, în ciuda izolării lor politice, etnia lor, cu bunurile ei culturale şi ţelurile de civilizaţie prin cele mai grele timpuri[12].

Biserica parohială evanghelică, a cărei istorie este tratată aici în mod special, şi capela Sf. Gheorghe, ne sunt transmise în următoarea situaţie, dintr-un document scris între 1380-1387. seniorul Lasislaus de Losoncz, care a poposit la Roma, ca şi cavaler şi sol al reginei Elisabeta a Ungariei, văduva lui Ludovic I, i-a supus papei Urban al VI-lea rugămintea, cu susţinerea reginei, de a organiza la Reghin un priorat augustinian. În a sa „villa Regen” se află o biserică, închinată Sfintei Maria,  şi o capelă, închinată Sfântului Gheorghe. Propunerea seniorului era să predea biserica prioratului augustinian, pentru a cărui găzduire el se obliga să construiască din mijloace proprii o casă cu spaţii suficiente pentru un prior şi cel puţin şase fraţi. De asemenea, mănăstirii trebuiau să-i fie recunoscute aceleaşi libertăţi, reduceri şi imunităţi, ca la celelalte conventuri augustiniene. Pe de altă parte, capela sfântu Gheorghe trebuia să fie ridicată la rang de biserică parohială cu toate caracteristicile şi drepturile acesteia. De asemenea, dreptul de patronat a fost transferat de la biserica sfânta Maria la capela sfântu Gheorghe, cu dreptul prezentării preotului prin Ladislau şi urmaşii acestuia[13]. Îndeplinirea acestei dorinţe ar fi dus, cum scrie Csallner[14], ar fi dus fără îndoială la o slăbire a veniturilor clerului reghinean şi a episcopului Transilvaniei, mai ales cu scoaterea ordinului augustinian de sub jurisdicţia episcopilor, încă din vremea papei Alexandru al IV-lea (1254-1261)[15]. Remarcabil este faptul, că nobilul Ladislaus dispunea în mod complet independent de capela sfântul Gheorghe, fără ascultarea locuitorilor. Deveniseră aceştia lipsiţi de drepturi, sau aveau participare la planurile acestuia? Nu există nici o dovadă pentru faptul că planurile feudalului Ladislaus s-ar fi îndeplinit. Totuşi, Teutsch spune: „la 1382 erau în Reghinul Săsesc eremiţi augustinieni[16].

În documentul de la 1452, biserica Sfânta Maria este pomenită ca biserică parohială, cu ocazia unei dispute între Albert şi Stefan de Losoncz pentru dreptul de prezentare (parochiali ecclesia plebani nuncupata beatae Mariae oppidi Regen)[17]. Să fi fost intermezzo-ul augustinienilor atât de scurt, că biserica sfânta Maria este iarăşi, după 70 de ani, biserică parohială în Reghin? Aceasta este extrem de improbabil. Documentul din 1420, care ar putea elimina orice îndoială existentă, în care papa Martin al V-lea, acordă preotului din Reghin, Georg Ladislau (presbytero plebano de Regen Transolvane diocesis), indulgenţe depline, este tipărit doar ca regest, fără a pomeni biserica la care era preot Georg Ladislaus[18].

Documentele de indulgenţă aveau printre altele scopul concret, de a lua măsuri pioase şi spirituale, de a proteja sub aspect financiar. De aceea este posibil,  ca primirea indulgenţelor să fi fost în scopul dotării bisericii, respectiv organizării ei. Avem informaţii, conform cărora, au existat în Reghin, ca şi în alte locuri ale Transilvaniei, aşezări monahale. Rösler pomeneşte în lucrarea sa, citându-l pe Stephanus Szegedi[19], că „la 1220 exista la Reghin o mănăstire[20]. Fără a indica ordinul căreia îi aparţinea!

Papa Martin al V-lea confirma la 7 decembrie 1427 din Roma, întemeierea unui aşezământ al franciscanilor (ordin fratrum minorum et observantia) la Suseni, prinIoan, fiul lui Desideriu de Losoncz (…in possesione sua Felfalu iuxta oppidum Regen prope flumen Marus)[21].

La 4 iunie 1431 papa Eugen al IV-lea ordona, de la catedrala Sf.Petru din Roma, episcopului Transilvaniei: „ad supplicationem nobilis Joannis Dessew de Losoncz, domicelli Transilvaniensis diocensis”, de a-l determina pe vicarul franciscanilor, de a trimite mănăstirii Sfântul Michael din Suseni, întemeiată de numitul Ioan, câţiva fraţi[22].

La 1505 Ursula Meister Paulin, văduva bogatului primar bistriţean Hans Kohler, lasă în testament: „…şi călugăriţelor din Reghin las 4 florini, …de asemenea călugărilor din Suseni 5 florini…[23]

În testamentul preotului Antonius Schwarz din Daia din anul 1570, acesta mulţumeşte, tuturor preoţilor rămaşi catolici în inimă, aproape exclusiv catolici, biserici, mănăstiri sau locuitorii lor. Astfel, el lăsă moştenire călugăriţelor din Reghin şi Tg-Mureş, în cazul în care acestea încă mai existau, fiecărui loc câte 3 ciubăre de grâu din zeciuiala sa[24].

Mănăstirea de călugăriţe din Reghin, în care erau prezente, fie franciscane, fie dominicane, avea cu siguranţă, dimensiuni foarte modeste. Surorile ordinului erau numite, de către popor, după mantaua lor, none „gri” sau „negre”[25].

După cum s-a spus mai sus, dreptul prezentării preotului revenea seniorului ca patron al bisericii. Din cauza acestui patronat, s-a ajuns la certuri între fraţi, deoarece acest lucru nu a fost stabilit cu claritate în moştenire. Din anul 1443 până  în 1453 cearta s-a dus mai departe, cu hotărârile încurcate ale instanţelor bisericeşti apelate, până la papa de la Roma. Mai multe amănunte se găsesc în cronologia Reghinului.

În literatura de specialitate indicată mai jos nu se găsesc indicaţii asupra mănăstirii augustiniene din Reghinul Săsesc[26].

 


[1] V. Roth, Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905.

[2] J. Haltrich, op.cit., p. 12.

[3] UB, Band 2, 1897, p. 563, doc nr. 1169.

[4] J. Haltrich, op.cit., p. 13.

[5] F.Müller, Die kirchliche Baukunst des romanisches Styles in Siebenbürgen, în Jahrbuch der k.k. Central-Commission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale, Wien, 1859, Band 3.

[6] J. Haltrich, op.cit., p. 13.

[7] G.Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert, I.Teil, p. 41, în Acta Historiae Artium Academiae scientiarum Hungaricae, redigiert von L.Vayer, Tom XIV, Budapest, 1968.

[8] UB, Band 1, p. 47, doc,nr. 56.

[9] G.Rösler, op.cit., p. 245.

[10] G.Rösler, op.cit., p. 244/245.

[11] G.Rösler, op.cit., p. 249.

[12] G.D. Teutsch, Die Generalkirchenvisitationsberichte, Hrsg.vom Landeskonsistorium der evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen, Hermannstadt, 1925, p. 112, IV. Der Reener Kirchenbezirk.

[13] UB, Band.2, p. 563, doc. nr. 1169.

[14] R.Csallner, Aus der ältesten Vergangenheit der deutschen Ansiedlungen im Norden Siebenbürgens, în Korrespondenzblatt, 1908/3.

[15] Lexikon für Theologie und Kirche, Freiburg, 1957.

[16] Fr. Teutsch, Geschichte der evangelischen Kirche in Siebenbürgen, Band. 1, 1150-1699, Hermannstadt, 1921.

[17] Varju Elemér, Oklevéltár a Tomaj nemzetségbeli Losonczi Bánffi család történetéhez [Urkundensammlung zur Geschichte der Familie Losonczi-Banffi vom geschlecht Tomaj], Budapest, 1908, 1.Band, p. 670, nr.471.

[18] UB, Band 4, p. 121, doc.nr.1877.

[19] St.Szegedy, Decreta et vitae Regum Ungariae qui Transylvaniam possederunt, Klausenburg, 1763, p. 366: „Ca urmare a Reformei, s-au dizolvat conventele religioase: Alba, Sibiu, Orăştie, Reghin etc”.

[20] G. Rösler, op.cit, p. 190.

[21] UB, Band 4, p. 322, doc. nr. 2021.

[22] UB, Band 4, p. 442, doc. nr. 2126.

[23] După prof. E.Csallner (Bistriţa), în Hinemuerk, nr.4, p. 3.

[24] G.D.teutsch, Das Testamant des Denndorfer Pfarrers Antonius Schwarz vom 8.Dezember 1570, în Archiv, Band 1/1853, p. 363.

[25] G.A.Schuller, „In der sächsischen Lirche vor der Reformation”, în Fr.Teutsch, Bilder aus der Kulturgeschichte der Ssiebenbürger Sachsen, Band 2, Hermannstadt, 1928.

[26] Monasterias Fr.Fr.Ord, Erem.S.Augustini per Provincias utriusque Germanias, Polonias et Hungarias, Augsburg (?) 1720.

Karte der Augustinerklöster in Teutschland, Ungarn und Polen, f.a., (Staatsbibliothek Munchen, Kartensaal Mappe VIII, 192d). Aparţine probabil lucrării de mai sus.

Fallenbüchel Ferencz, Az Agoston rendiek Magyarországon (Der Augustinenorden in Ungarn), Budapest, 1943.

Memoria provinciae Hungaricae Augustinae antiquae, adservata in Schedis P. Xysti Schier eremitae Augustiniani ac dein per Martinum Rosnak ejusdem instituti alumnum in lucem publicam emisa anno MDCCLXXVIIII (1778).

Graecii, typis Haeredum Widmannstadii.